Spiritualitate adevărată: Puterea transformatoare a Evangheliei

În prefaţa cărţii sale, Spiritualitate adevărată, răposatul lider şi autor creştin Francis Schaeffer s-a referit la o problemă care a dus la un punct de mare criză spirituală în viaţa sa. El a numit-o „problema realităţii” (1971:i). După mulţi ani de lucrare, a spus că problema i-a venit în minte în două părţi.

În primul rând, el a observat că, printre mulţi dintre cei care au luptat din greu pentru a menţine teologia ortodoxă în generaţia sa, a văzut multă doctrină corectă, dar foarte puţină realitate spirituală adevărată.

În al doilea rând, îndrăznind să facă o analiză a propriei inimi, a trebuit să recunoască faptul că, deşi stăpânea toate doctrinele şi toate activităţile lucrării destul de bine, şi el părea să simtă foarte puţină transformare spirituală adevărată. Schaeffer a ajuns să realizeze că adevărata spiritualitate nu ţine doar de minte şi de voinţă, ci şi de inimă.

E o poveste dureros de comună. Pasiunea pe care o aveam odată pentru Dumnezeu s-a răcit cumva. Chiar dacă putem continua să învăţăm adevăruri şi să practicăm discipline spirituale, simţim că ceva nu e în regulă, dar nu suntem siguri ce anume. Dacă avem puterea de a face o privire introspectivă sinceră, mulţi dintre noi trebuie să recunoaştem că este foarte puţină spiritualitate adevărată.

Lucrul înfricoşător este că putem avea multă teologie bună şi chiar succese remarcabile în lucrare, dar foarte puţină spiritualitate adevărată. Există câteva simptome la care trebuie să fim atenţi întotdeauna, lucruri precum o viaţă de rugăciune slabă, frământări frecvente din cauză că ne simţim desconsideraţi de ceilalţi, critici dese aduse altor oameni sau altor lucrări, perioade recurente de autocompătimire, precum şi anxietate şi nefericire atât în viaţă, cât şi la locul de muncă (Keller 1999:58).

Problema este că poţi avea aceste zbuciumuri interioare şi, totuşi, să ai un succes semnificativ în lucrarea externă. Dacă aşa stau lucrurile, trebuie să ştii că eşti, probabil, condamnat la o viaţă superficială şi la un eventual eşec. E vorba despre impactul pe termen lung al vieţii şi al lucrării tale pentru Hristos şi pentru Împărăţia Sa. Când apostolul Pavel s-a confruntat cu aceste probleme, a îndrăznit să pună întrebarea: „Unde este dar fericirea voastră?” (Galateni 4:15).

Sunt îngrijorat că noi am coborât inconştient standardul biblic al transformării şi am acceptat ca normativ un nivel de experienţă şi schimbare pe care Dumnezeu nu a vrut ca noi să îl acceptăm. Care este remediul pentru răceala şi duritatea inimilor noastre? Cum putem răspunde lipsei de bucurie autentică şi de putere din vieţile noastre?

Trei remedii false

Înainte de a cerceta Cuvântul lui Dumnezeu pentru a afla ce e de făcut, trebuie să ne fie clar ce nu trebuie să facem. Vreau să vă încurajez să fiţi vigilenţi împotriva acestor trei remedii false.

Intelectualismul

Intelectualistul reduce creştinismul la un set de convingeri doctrinare pe care doar trebuie să le afirmi cu mintea. Atenţia intelectualistului se concentrează pe minte, nu pe inimă. O astfel de persoană crede că transformarea spirituală e frumoasă, dar e opţională. Răspunsul ei la lipsa de transformare spirituală din viaţa unui creştin este de a o justifica, de a spune: „Nu-ţi fă griji în privinţa asta”. Crezul său este: „Eliberat de lege, o, condiţie binecuvântată, pot păcătui după placul meu şi tot primesc iertare!”  Singurul lucru cu adevărat important pentru intelectualist este ceea ce crezi.

În lucrarea lui [Jonathan] Edwards, „Afecţiuni religioase”, acesta ne prezintă o perspectivă radical diferită. „Pentru Edwards, inima problemei a fost întotdeauna o problemă a inimii” (Childers 1995:7). Edwards a fost profund împovărat pentru cei din vremea sa ale căror minţi erau umplute cu cunoştinţe teologice corecte dar care aveau o simplă formă externă de evlavie, una care avea extrem de puţină putere transformatoare. El scrie: „Cel care are cunoştinţe doctrinare şi doar speculaţie, fără afecţiune, nu va fi niciodată angrenat în problema religiei” (1984, I:238).

Edwards ne învaţă că adevărata spiritualitate este întotdeauna puternică, iar puterea sa apare prima dată într-o inimă transformată. Descriind diferenţa dintre un creştinism al minţii şi unul al inimii, el scrie: „Există o diferenţă între a fi de părere că Dumnezeu este sfânt şi plin de har şi a simţi frumuseţea acelei sfinţenii ... la fel cum există o diferenţă între a emite judecata raţională că mierea este dulce şi a simţi că este dulce” (1984, II:14). El spune că este o diferenţă mare între doar a şti că Domnul este bun şi a asculta de ceea ce Dumnezeu porunceşte în Biblie „pentru a gusta şi a vedea că Domnul este bun” (1984, II:14).

J.I. Packer exprimă acelaşi lucru pentru generaţia noastră când scrie în lucrarea sa importantă, Cunoscându-L pe Dumnezeu: „Puţină cunoaştere a lui Dumnezeu valorează mai mult decât o sumedenie de cunoştinţe despre El” (1973:21).

Pasivitatea

Un al doilea fals remediu pe care trebuie să îl evităm este ceea ce vom numi pasivitate sau emotivitate. Pasivul se concentrează excesiv pe emoţii. Pasivul crede că nu poate avea nicio contribuţie reală la propria transformare spirituală decât de a preda controlul vieţii sale lui Dumnezeu. Felul în care pasivul crede că trebuie să se ocupe de inima sa neschimbată este doar de a renunţa şi a-L lăsa pe Dumnezeu.

Pasivitatea învaţă că secretul creştinului pentru o viaţă fericită este de „a-L lăsa pe Isus să-şi trăiască viaţa prin tine” sau de a avea o experienţă spirituală care te va catapulta cumva la un nivel mai profund de maturitate spirituală. Aceast mod de a privi viaţa creştină te poate duce la a-ţi petrece întreaga viaţă urmărind false speranţe sau experienţe în căutarea a „ceva mai mult” care să îţi facă credinţa mai plăcută. Rezultatul este aproape întotdeauna o emotivitate până la glezne.

Biblia ne învaţă că Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea Sa cu „o trinitate de facultăţi” (Owen 1976, VI:213, 216, 254, VII:397) în care sunt incluse mintea, voinţa şi inima. Sentimentele noastre joacă un rol foarte important în inima umană. Inima este prezentată în Scriptură ca fiind însuşi centrul fiinţei noastre, scaunul minţii, al voinţei şi al sentimentelor. Totuşi, inima umană nu este prezentată în Scriptură ca fiind acelaşi lucru cu sentimentele.

De fapt, cuvântul lui Edwards pentru ceea ce noi acum numim sentimente este „instincte animale” (1984, I:245-261). În timp ce trebuie să învăţăm să afirmăm legitimitatea sentimentelor umane în închinarea noastră şi în umblarea noastră cu Domnul, trebuie să fim atenţi să evităm eroarea pasivului, lăsându-ne sentimentele să aibă o influenţă excesivă în umblare.

Moralismul

Al treilea şi, probabil, cel mai periculos remediu fals pe care trebuie să îl respingem este moralismul. Moralistul nu îşi concentrează atenţia pe minte sau pe sentimente, ci mai degrabă pe voinţă. Motto-ul său este: „Străduieşte-te mai tare!”. Străduieşte-te mai tare să petreci mai mult timp citind Biblia, meditând asupra sa şi rugându-te. Străduieşte-te mai tare să nu te enervezi, să nu te îngrijorezi sau să nu pofteşti. Doar străduieşte-te mai tare să fii un martor mai bun sau un părinte mai bun.

Problema acestei abordări este că un credincios poate auzi doar câteva vorbe încurajatoare dinspre amvon despre strădanie până când se vede căzând în respingere, în disperare, sau, cel mai rău, în adoptarea de planuri evanghelice de ajutorare şi programe prin care el sau ea crede că se va schimba cu adevărat dacă va continua să se străduiască mai tare.

Aceasta este o învăţătură foarte veche şi foarte periculoasă. Este proclamarea justificării harului doar prin credinţă, urmată repede de subtila învăţătură că vei ajunge la creştere creştină doar prin puterea propriului trup. În Galateni, Pavel se adresează unui grup de moralişti de secol I cu cuvinte puternice. În Galateni 3:3 el scrie: „Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?”.

Pentru Pavel, greşeala moralistului nu este una neimportantă. Pavel a văzut o astfel de poziţie ca fiind un atac direct la însăşi natura Evangheliei. Ce lipseşte în mesajul moralistului, la fel ca şi în mesajul pasivului şi al nominalistului, este crucea – puterea transformatoare a Evangheliei.

Atunci unde putem învăţa felul potrivit prin care Dumnezeu vrea ca inimile noastre să fie transformate în imaginea lui Hristos? Care este răspunsul la mai sus menţionata „problemă a realităţii” a lui Schaeffer? Schaeffer ne oferă o scurtă incursiune în soluţia biblică scriind despre rezultatele căutării sale pentru o mai mare realitate spirituală.

„Am căutat prin ceea ce spune Biblia în privinţa realităţii ca şi creştin. Treptat, am văzut că problema era că, din toată învăţătura pe care am primit-o după ce am devenit creştin, foarte puţină era despre ce spune Biblia despre semnificaţia lucrării terminate a lui Hristos pentru vieţile noastre în prezent.” (1971:ii).

Pentru Schaeffer, esenţa adevăratei spiritualităţi trebuie să fie legată de însuşirea în curs de desfăşurare a lucrării lui Hristos pentru creştin.

El scrie: „Din cauza oricăreia dintre aceste ignoranţe, creştinul nu poate intra în posesia avuţiilor sale în această viaţă. Dar când un om învaţă semnificaţia lucrării lui Hristos în viaţa sa de acum, o nouă uşă i se deschide; iar această nouă uşă apoi pare să fie atât de frumoasă încât de multe ori dă creştinului, care începe să acţioneze în baza cunoaşterii credinţei, sentimentul a ceva care este la fel de nou ca şi cum a fost întoarcerea sa la Dumnezeu” (1971:84).

Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă să fii transformat de puterea Evangheliei, trebuie răspuns la două întrebări: 1)”Ce este această Evanghelie?” şi 2)”Cum poate această Evanghelie să ne schimbe vieţile?”.

Ce este Evanghelia?

În căutarea unui răspuns din Scriptură la această întrebare, vă invit să recitiţi cuvintele simple, dar extrem de profunde, pe care Isus le-a rostit pentru a-şi începe lucrarea publică în Marcu 1:14b-15. „Isus a venit în Galilea, şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.”

Vestea bună a unei Împărăţii

În aceste versete aflăm că Isus îşi începe lucrarea publică anunţând vestea bună că Împărăţia lui Dumnezeu este la îndemână. Pentru ascultătorii săi evrei, acesta a fost un anunţ extrem de semnificativ. Profeţii din Vechiul Testament au prezis ziua când un mare Mesia va veni şi îi va salva de sub asuprire. Când Isus a făcut acest anunţ, evreii fuseseră asupriţi de guvernul roman timp de mulţi ani. Ei tânjeau pentru ca Mesia să vină, să pună bazele împărăţiei Sale şi să îi salveze de la necaz. (Ridderbos 1975:48).

Totuşi, evreii au învăţat repede că Împărăţia pe care Isus o inaugura nu era aşa cum se aşteptau. Natura acesteia era mai mult spirituală decât politică, aşa cum era oprimarea din care Isus a venit să îi scoată pe oamenii Săi. Ei vor învăţa mai târziu că inamicii cu care acest rege a venit să se angreneze în luptă nu erau inamici politici, ci spirituali.

Biblia îi numeşte pe aceşti inamici lumea, trupul, diavolul şi chiar moartea însăşi. Ca rege, Isus a venit să declare război acestora pentru a-şi elibera oamenii din captivitate.

Deşi Isus ca rege era prezent la momentul de faţă, luaţi aminte că versetul 14 ne arată că Împărăţia „este aproape”. Asta înseamnă că Împărăţia nu era în întregime în mijlocul lor. Isus atunci începea să pună în mişcare ceea ce, ulterior, avea să aducă după sine domnia universală a lui Dumnezeu nu doar asupra Romei, ci asupra tuturor popoarelor de pe pământ.

Cu secole înainte, Dumnezeu a clarificat, prin intermediul profeţilor, faptul că ţelul suprem al acestei Împărăţii care avea să vină era ca El să fie glorificat, adorat şi să primească închinarea oamenilor din orice neam, din orice seminţie şi din orice popor al lumii. Totuşi, erau anumite lucruri importante care trebuiau să aibă loc în acest timp pentru ca această Împărăţie să vină în întregimea sa.

Vestea bună a unui Rege

În primul rând, trebuia să vină regele. Cu aproximativ treizeci de ani înainte ca Isus să facă acest anunţ, El, ca Fiu etern al lui Dumnezeu, a intrat în istoria umanităţii şi s-a întrupat în om. (Ioan 1:1-14). Aceasta este o veste bună, dar vestea bună e despre mai mult decât naşterea Sa.

Scriptura ne spune, de asemenea, vestea bună a vieţii Sale. Încă din copilărie, Isus a purtat o luptă personală cu fiecare inamic spiritual care i-a înfrânt pe oamenii Săi şi care i-a ţinut captivi. Ca un rege-luptător, El a trăit viaţa pe care noi ar fi trebuit să o trăim. El a înfruntat fiecare tentaţie cunoscută omului de la lume, până la trup şi diavol.

Vestea bună este că, spre deosebire de mine şi tine, El nu a păcătuit niciodată. În acest fel, a avut o neprihănire perfectă înaintea lui Dumnezeu, ascultând de toate poruncile Sale în gând, în cuvânt şi în faptă.  

Totuşi, vestea bună este mai mult decât doar despre naşterea şi viaţa Sa.

Vestea bună este că, în calitate de rege al nostru, Isus s-a oferit pe sine ca mai mult decât un înlocuitor al vieţii noastre. El a devenit, de asemenea, înlocuitorul nostru în moarte. Când a murit pe cruce, nu a îndurat doar durerea suferinţei fizice şi a morţii. El a îndurat şi întreaga mânie şi pedeapsă a lui Dumnezeu, pe care o merităm din pricina păcatului nostru. 

Biblia ne spune: „... Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor” (Isaia 53:6).  Vestea bună este că El nu doar a trăit viaţa pe care noi ar fi trebuit să o trăim, ci a şi murit moartea pe care noi am fi meritat-o. Totuşi, vestea bună e despre mai mult decât naşterea, viaţa şi moartea Sa.

Vestea bună este şi că Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a aşezat pe tronul din ceruri, dându-I, prin urmare, autoritatea şi puterea de a scăpa poporul Său din captivitatea păcatului.

Din cauza naşterii, a vieţii, a morţii şi a învierii lui Isus în urmă cu aproape două mii de ani, Dumnezeu L-a făcut Mântuitor şi Domn. Astfel, domnia lui Isus trebuie văzută ca un rezultat direct al morţii şi al învierii Sale.

Când apostolul Petru a predicat pentru prima oară vestea bună, el as spus că Isus fusese „înviat din morţi şi ... înălţat prin dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 2:32-33).

Această afirmaţie simbolică, prin care Isus este acum la dreapta lui Dumnezeu, este menită să ne înveţe că Isus domneşte în ceruri atât ca Domn, cât şi ca Mântuitor.

Ca Mântuitor, El singur are autoritatea şi puterea de a scăpa oamenii de sub pedeapsa păcatului şi de a le conduce vieţile.

Ca Domn, El singur are autoritatea să ceară ca toţi oamenii, de pretutindeni, să se supună domniei Sale în vieţile lor (Fapte 17:30).

Apostolul Pavel a spus, „Dar Dumnezeu ... vesteşte acum oamenilor ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască, pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit” (Fapte 17:30-31).

Vestea bună este că Hristosul înălţat va veni din nou (Matei 24:30, 25:19, 31; 26:64; Ioan 14:3) şi va aduce toate lucrurile sub domnia Sa.

Când va veni din nou, nu va fi ca şi prima dată, ca un umil şi suferind supus. El se va întoarce ca un rege suveran, făcând judecata şi stabilind dreptatea peste întreg pământul.

Pavel scrie, „Ca întru numele lui Isus Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt, şi să mărturisească toată limba că Domn este Isus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2:10-11).

Vestea bună a iertării şi a puterii

Apogeul acestei veşti bune nu este doar că Isus este Mântuitor şi Domn, ci şi că a făcut anumite promisiuni celor care cred în El şi care îl urmează. Aceste promisiuni evanghelice includ nu doar promisiunea lui Dumnezeu de a ne salva din pedeapsa păcatului, ci şi promisiunea Sa de a ne scăpa de puterea dominantă a păcatului din vieţile noastre.

Este vestea bună că Isus Hristos nu doar a murit acum două mii de ani pentru a ne salva din pedeapsa păcatului, ci şi că trăieşte astăzi pentru a ne scăpa de dominaţia păcatului. Problema spirituală fundamentală a omenirii nu este doar o problemă de statut, ci şi o problemă a naturii umane.

Când suntem în afara lui Hristos, nu suntem doar vinovaţi înaintea tribunalului ceresc, ci stăm acolo corupţi din punct de vedere moral, suferind de o boală în stadiu terminal numită păcat. Prin urmare, ne trebuie nu doar un nou statut înaintea lui Dumnezeu, ci şi o nouă natură.

Din această cauză a încheiat Petru prima sa predică la Pentecost prin a promite ascultătorilor săi două daruri gratuite din partea lui Dumnezeu pentru toţi cei ce se întorc la Hristos: 1) iertarea păcatelor şi 2) Duhul Sfânt (Fapte 2:38). Vestea bună nu este doar că statutul nostru poate fi schimbat înaintea lui Dumnezeu Judecătorul, ci şi că natura noastră coruptă poate fi vindecată de Dumnezeu Doctorul. Psalmistul îl laudă pe Dumnezeu pentru ambele lucruri când scrie, „El iartă toate fărădelegile tale, El vindecă toate bolile tale” (Psalmul 103:3).

Vestea bună pentru cei pierduţi, dar şi pentru cei pe drumul cel bun.

Prin urmare, mesajul Evangheliei ar trebui să fie văzut nu doar ca un mesaj de veste bună pentru ca oamenii pierduţi să fie salvaţi din pedeapsa păcatului, ci şi ca un mesaj de veste bună pentru ca creştinii să fie scăpaţi de sub puterea dominantă a păcatului. Scopul Evangheliei nu este doar de a ne ierta, ci şi de a ne schimba în adevăraţi închinători ai lui Dumnezeu şi în adevăraţi iubitori de oameni.

De multe ori reducem Evanghelia la “Planul lui Dumnezeu pentru salvarea din pedeapsa păcatului” a oamenilor pierduţi, fără să realizăm că este şi “Planul lui Dumnezeu pentru scăparea de sub puterea păcatului” a creştinilor. Acelaşi mesaj al Evangheliei care salvează păcătoşi sfinţeşte şi sfinţi.

Cu câţiva ani în urmă, un lider important al lucrării Navigatorii a dezvăluit unei adunări de sute de creştini că a descoperit că propria sa perspectivă asupra Evangheliei a fost trunchiată pentru mult timp.

El a spus: “Imaginaţi-vă că desenaţi o axă temporală a vieţii voastre. Un punct din extremitatea stângă reprezintă naşterea voastră, iar un punct din extremitatea dreaptă reprezintă moartea. Închipuiţi-vă o cruce în centru, însemnând întoarcerea voastră la Hristos. Care cuvânt ar sumariza cel mai bine nevoia voastră de la naştere şi până la convertire?” Multe persoane din grup au răspuns: “Evanghelia”.

El a continuat: “Acum daţi-mi doar un cuvânt care să sumarizeze cea mai mare nevoie a voastră de la convertire şi până la moarte”. Unii au spus creştere, alţii sfinţire.

Liderul a mărturisit că, pentru o parte însemnată a lucrării sale, ar fi fost de acord cu acele alegeri. Fiind un Navigator, a spus că alegerea sa probabil că ar fi fost “ucenicie”. “Dar astăzi”, a recunoscut, “acel cuvânt ar fi Evanghelia”. După decenii de ucenicie activă, a realizat că viziunea sa asupra Evangheliei fusese oarecum deconectată de la trăirea vieţii creştine. Acum, el este convins că Evanghelia e necesară la fel de mult înainte de convertire ca şi după (Childers 1995:6).

Deci, Evanghelia nu este doar ABC-ul creştinismului, ci creştinismul de la A la Z (Keller 1999:36). Evanghelia nu este doar o poartă prin care trecem o dată, ci o cărare pe care păşim în fiecare zi a vieţii. Evanghelia e soluţia lui Dumnezeu nu doar la vina noastră, ci şi la corupţia noastră morală, fiind în acelaşi timp şi soluţia supremă la toate problemele vieţii personale şi sociale. Evanghelia nu este doar un set de propuneri care să fie crezute şi apărate, ci este şi o putere supranaturală eliberată în şi prin vieţile şi bisericile noastre pentru o lume dezbinată.

Astfel, apare întrebarea, “Cum pot fi transformat de puterea Evangheliei?”.

Cum schimbă Evanghelia un creştin?

Vă rog să remarcaţi, din nou, cuvintele simple, dar foarte profunde, ale lui Isus din Marcu 1:14b-15. “Isus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi zicând: S-a împlinit vremea şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.”

Pocăinţa şi credinţa au fost numite cele două dinamici ale unui “ciclu de combustie spirituală” care Dumnezeu vrea să funcţioneze în inimile noastre tot timpul, schimbându-ne în imaginea Fiului Său. Pentru ca noi să simţim puterea transformatoare a Evangheliei în vieţile noastre, trebuie să ne pocăim în permanenţă şi să credem în Evanghelie.

Când acest “ciclu de combustie spirituală” al permanentei pocăinţe şi al permanentei credinţe funcţionează în inimă, se va produce o schimbare. Reversul este, de asemenea adevărat. Când nu este nicio schimbare adevărată în inimă şi în viaţă, cu siguranţă ciclul permanentei pocăinţe şi al permanentei credinţe nu are loc. Din moment ce aceste două variabile, pocăinţa şi credinţa, sunt atât de greşit înţelese, dar esenţiale pentru transformarea spirituală, ne vom concentra asupra fiecăreia dintre ele în detaliu.

Pocăinţa: îndepărtarea afecţiunii inimii de idoli

Există astăzi foarte multă confuzie cu privire la pocăinţă. Mulţi oamein percep pocăinţa ca fiind o auto-flagelare morbidă care duce la disperare. Pocăinţa este văzută ca un fel de penitenţă evanghelică rezervată doar pentru momentele când ai fost foarte rău şi trebuie să te smereşti înaintea lui Dumnezeu. Această perspectivă asupra pocăinţei reflectă felul cum puţini creştini de astăzi par să fi înţeles prima dintre cele nouăzeci şi nouă de teze ale lui Martin Luther, pe care le-a afişat pe uşa bisericii Wittenberg, dând naştere la reforma protestantă. În prima teză, Luther scrie, “Când Domnul şi Stăpânul Isus Hristos a spus ‘Pocăiţi-vă’ [Matei 4:17], el a vrut ca întreaga viaţă a credincioşilor să fie una de pocăinţă” (1957:25).

Această înţelegere a pocăinţei ca un mod de viaţă pentru credincios pare să fie aproape necunoscută astăzi. Ceea ce trebuie să redescoperim este că adevărata pocăinţă nu ne duce la disperare, ci la bucurie. Cu cât învăţăm se vedem adâncimea păcatului nostru, cu atât vom vedea adâncimea harului lui Dumnezeu. Crucea lui Hristos e extrem de preţioasă pentru a vedea adâncimea păcatului nostru.

Când Isus ne cheamă să ne pocăim, el nu ne cheamă să ne auto-învinuim prea tare sau doar să ne curăţim vieţile. În schimb, El ne îndeamnă la o schimbare radicală a inimii. Conform Scripturii, problema noastră principală nu este o problemă externă, comportamentală—este o problemă a inimii. Din această cauză toate remediile false ne lasă, în mod inevitabil, neschimbaţi şi ori în respingere, ori în disperare, pentru că toate evită inima.

Motivul pentru care inimile noastre nu sunt transformate este pentru că am permis “afecţiunii inimilor noastre”, aşa cum o numesc puritanii, să fie capturată de idoli care o îndepărtează de Dumnezeu. Apostolul Ioan exprimă acelaşi lucru în ultimul verset din 1 Ioan.

Aici, apostolul îşi încheie intenţionat reuşita scrisoare de 105 versete despre cum să trăieşti în comuniune cu Hristos cu aceste cuvinte: “Copilaşilor, păziţi-vă de idoli”(1 Ioan:21). Aici învăţăm că pocăinţa de idolatrie rezumă adevărata spiritualitate.

Pentru că Dumnezeu a creat omul să fie un închinător, noi întotdeauna ne închinăm la ceva anume, indiferent dacă ne dăm sau nu seama. De aceea trebuie întotdeauna să vedem caracterul esenţial al păcatului nostru ca fiind idolatria inimii. Primele două porunci, “Să nu ai alţi dumnezei afară de mine” (Exodul 20:3) şi “Să nu-ţi faci chip cioplit” (Exodul 20:4a), sunt menite să ne reamintească de tendinţa noastră naturală, dar periculoasă, de a ne închina idolilor.

Idolii moderni care astăzi capturează afecţiunea inimii noastre nu sunt imaginile gravate din trecut. Un idol este ceva din care ne luăm identitatea. Un idol face ca altcineva sau altceva decât Isus Hristos să fie adevărata noastră sursă de fericire sau împlinire.

S-a spus că Rocky Balboa a dezvăluit unul dintre idolii din inima sa în cea mai bună replică din faimosul film “Rocky” când a spus, “Dacă pot doar să parcurg distanţa, atunci voi şti că nu sunt un ratat”.

Adevărul este că toată lumea are ceva sau pe cineva de pus în acel loc. “Dacă aş putea avea—aici tu umpli spaţiul—atunci voi şti că sunt cineva”.

Cu toţii trebuie să trăim pentru ceva. Cu toţii avem un “centru personal”, o valoare supremă prin care ne vedem întreaga viaţă (Keller 1998:46).

Pentru unii dintre noi este aprobarea, reputaţia sau succesul. Pentru alţii este confortul sau controlul, plăcerea sau puterea. Pentru unii sunt posesiunile, sau sexul, sau banii, sau o relaţie. Idolii pot fi cauze bune precum a avea un impact în societate, a avea un cămin fericit, a avea o căsnicie bună sau copii ascultători. Orice ar fi, fără acesta, credem că vieţile noastre sunt lipsite de sens.

Pentru orice am trăi, aceasta are o putere uriaşă asupra noastră. Dacă cineva ne separă de idolul nostru, putem fi foarte supăraţi. Dacă idolii noştri sunt ameninţaţi, putem fi încremeniţi de frică. Dacă ne pierdem idolul, putem ajunge la disperare totală. Aceasta pentru că idolii cărora ne închinăm ne dau un sentiment de valoare sau de dreptate.

Când permitem afecţiunii inimii noastre să fie capturată de astfel de idoli, rezultatul este întotdeauna acelaşi—o lipsă de puterea transformatoare a lui Dumnezeu şi de prezenţa Sa în vieţile noastre.

Deci, pocăinţa nu ar trebui văzută doar ca o schimbare a comportamentului extern, ci, în primul când, ca o disponibilitate de a ne îndepărta inima de idoli. Owen, marele teolog englez, spune că unul dintre motivele pentru care nu avem parte de mai mult din puterea lui Dumnezeu şi din prezenţa Sa în vieţile noastre este pentru că nu am studiat suficient idolatriile inimilor noastre. De aceea, trebuie să ne punem întrebări dificile, precum :”Care este cea mai mare temere a mea?” şi „Cine altcineva decât Hristos şi-a însuşit încrederea inimii mele?”.

Timp de mulţi ani I-am mărturisit lui Dumnezeu păcatul meu recurent al neliniştii care mă distrugea fizic. Dar am văzut foarte puţină schimbare până când am început să descopăr şi să mă căiesc de păcatul intern al idolatriei, care era nucleul păcatului extern al neliniştii. Spre surprinderea mea, am descoperit că problema mea centrală nu era păcatul extern, ci păcatul intern, idolatru, al căutării aprobării altora ca sursă a valorii mele.

Marele evanghelist George Whitefield a învăţat că pentru a cunoaşte puterea lui Dumnezeu, trebuie să învăţăm nu doar ce înseamnă pocăinţa de păcate, ci şi pocăinţa de propria dreptate (1993). Se spune că răposatul John Gerstner ar fi afirmat, “Nu atât păcatele noastre ne ţin departe de Dumnezeu cât condamnabilele noastre fapte bune”.

Odată ce am identificat un idol al inimii, pocăinţa presupune nu doar mărturisirea sa, ci şi luarea de măsuri radicale împotriva sa, pentru a înlătura puterea dominantă pe care o are asupra noastră. În Romani 13 :14, Pavel scrie, ”nu vă preocupaţi de firea pământească, pentru a-i satisface poftele”. Tot ce este idolatru pentru noi trebuie să dispară. Puritanii numesc aceasta mortificare, un concept rar întâlnit astăzi.

Pocăinţa este doar jumătate din responsabilitatea noastră în transformare. Este partea negativă, defensivă a ecuaţiei. Acum ne întoarcem la strategia pozitivă, ofensivă—credinţa în Evanghelie.

Credinţa: Direcţionarea afecţiunii inimii către Isus Hristos

Motivul pentru care Isus ne porunceşte să „ne pocăim şi să credem în Evanghelie” este pentru că El ştia că credinţa în Evanghelie este modul misterios al lui Dumnezeu prin care puterea victoriei Sale ca rege al nostru să curgă în şi prin vieţile şi bisericile noastre. Vestea bună a Împărăţiei este că regele nostru a câştigat o victorie minunată pentru noi. Prin viaţa Sa lipsită de păcat, prin moartea Sa pe cruce, prin învierea şi înălţarea Sa la ceruri, El nu numai că a biruit moartea pentru noi, eliminându-i penalitatea, dar El a învins şi puterea păcatului asupra noastră.

Ca regele nostru luptător, El a început o bătălie cu toate forţele inamice (lumea, trupul şi diavolul) care sunt în luptă cu sufletele noastre şi a cucerit puterea lor dominantă asupra noastră pentru totdeauna. Acum, prin pocăinţă şi credinţă, Dumnezeu vrea ca noi să ne folosim de victoria regelui nostru pentru a fi transformaţi în adevăraţi închinători ai lui Dumnezeu şi în iubitori de oameni mai autentici.

Motivul pentru care Dumnezeu ne cheamă să ne indepărtăm afecţiunea inimii de idoli prin pocăinţă este pentru ca noi să direcţionăm acea afecţiune către Isus Hristos prin credinţă. Apostolul Pavel are această parte pozitivă a ecuaţiei schimbării în minte când scrie în Coloseni 3:1-2, „Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ”.

În viziunea lui Pavel, procesul transformării prin Evanghelie implică întotdeauna continua dinamică a pocăinţei şi a credinţei. Prin pocăinţă ne îndepărtăm întotdeauna afecţiunea de idoli. Prin credinţă ne direcţionăm afecţiunea către Hristos.
 

Puritanii descriu acest concept al direcţionării afecţiunii către Hristos ca dezvoltarea unui mod spiritual de gândire. Ei învaţă că noi trebuie să fim chiar mai radicali în a direcţiona afecţiunea către Hristos decât în a ne îndepărta afecţiunea de idoli. Pe măsură ce ne gândim la prioritatea potrivită a atenţiei noastre, Robert Murray McCheyne are dreptate când spune, “Nu alocaţi atât de mult timp studiului propriei inimi cât alocaţi studiului inimii lui Hristos. Pentru o privire la voi înşivă, aruncaţi zece priviri la Hristos” (1947:93).

În Galateni 6:14, Pavel ne dă o incursiune fascinantă în felul cum credinţa sa în Evanghelie l-a transformat când scrie: “În ceea ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume”.

John Stott scrie: “Întreaga lume a lui Pavel se învârtea în jurul crucii. I-a umplut viziunea, i-a iluminat viaţa şi i-a încălzit spiritul. A însemnat pentru el mai mult decât orice altceva ... acest cuvânt din greacă, tradus aici “mă laud” nu are un echivalent exact în engleză. Înseamnă să ai încredere, să te bucuri, să trăieşti pentru aceasta. Într-un cuvânt, gloria noastră este ‘obsesia’ noastră”(1986:349).

Unii dintre noi sunt obsedaţi de a primi aprobare sau recunoaştere. Alţii sunt obsedaţi de confort, sau de plăcere, sau de fericire. Unii sunt obsedaţi de a avea control, sau putere, sau posesiuni, sau de a-şi clădi o reputaţie, sau de a avea succes după definiţia lumii. Apostolul Pavel, la rândul său, a fost obsedat. Dar obsesia sa era de Hristos şi de cruce. În obsesia sa de cruce, Pavel a simţit puterea transformatoare a Evangheliei pentru a crucifica puterea dominantă a naturii sale păcătoase şi a atracţiei idolatre a lumii.

Numai când vom învăţa cum să ne acoperim de glorie în cruce şi nu în idoli vom experimenta adevărata putere eliberatoare a Evangheliei. Numai când Isus Hristos devine mai atractiv pentru noi decât puterea păcatului vor fi inimile noastre eliberate. Puterea păcatului nu va fi risipită până când o mai mare afecţiune a inimii o înlocuieşte. De aceea trebuie să învăţăm să ne rugăm ca scriitorul de imnuri William Cowper: “Cel mai drag idol pe care l-am cunoscut/ Oricare acel idol ar fi/ Ajută-mă să îl desprind de tronul Tău/ Şi să mă-nchin doar Ţie” (1990:534).

Ascultarea:creşterea în credinţă prin har

Există o legătură puternică între ascultarea noastră de voinţa lui Dumnezeu şi experienţa noastră personală a puterii lucrării Sale. Isus spune, “Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23). El mai spune, “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui” (Marcu 8:34-35).

Dumnezeu vrea ca ascultarea noastră radicală de voinţa Sa şi de intenţiile Sale în lume să fie o parte vitală a experienţei cunoaşterii Sale şi a simţirii puterii Sale în şi prin vieţile noastre. Lui Dumnezeu îi place să îşi reverse Duhul cu putere peste acei oameni şi peste acele biserici care vor îndrăzni să se alinieze radical şi bucuros la voinţa Sa pentru vieţile lor şi pentru această lume.

Principalul plan al lui Dumnezeu prin care El vrea ca noi să creştem în uniunea cu Hristos este prin folosirea cu devotament a harului Său. Cartea Fapte ne arată că primii creştini “stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2:42b).

Pavel stabileşte primatul bisericii în conducerea creştinilor spre maturitate spirituală atunci când scrie: “Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii, prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos;” (Efeseni 4:11-13)

Duhul Sfânt îşi face, în mod normal, lucrarea în vieţile noastre în timp ce învăţăm să ne fixăm inimile şi minţile pe Domnul Isus Hristos prin har. “The Westminster Shorter Catechism” afirmă, “Mijloacele exterioare şi obişnuite prin care Hristos ne comunică avantajele mântuirii sunt poruncile Sale, mai ales Cuvântul, sacramentele şi rugăciunea, toate fiind făcute eficient pentru alesul spre salvare” (WSC 88).

Concluzie

Pentru a ne apropia de Dumnezeu în pocăinţă şi credinţă, este necesar ca, prima dată, să ne smerim. Scriptura ne spune că “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4:6). Paradoxul harului este că, pentru a ajunge sus, trebuie să coborâm. Harul şi puterea lui Dumnezeu, ca şi apa, curg întotdeauna către locul cel mai de jos—baza crucii. Crucea a fost numită locul păcătosului.

La cruce ne debarasăm de toată mândria şi de toată mulţumirea de sine şi recunoaştem înaintea lui Dumnezeu ce idolatri suntem cu adevărat. La cruce încetăm să ne acoperim lipsa de realitate spirituală. La cruce mărturisim, umil, lui Dumnezeu că inimile noastre sunt reci şi dure din punct

de vedere spiritual. La cruce găsim odihnă pentru sufletele noastre. Eu nu prezint încă un alt plan sau program pentru auto-dezvoltare spirituală. În schimb, prezint o persoană, Isus Hristos, care spune nu doar “pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:14b-15), ci şi “Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11:28-30).

Vestea bună este că în Isus Hristos găsim, în sfârşit, lucrurile după care inimile noastre tânjesc cu adevărat şi după care însetează, care idolii noştri pot doar să ni le promită în van. Este vestea bună că nu trebuie să mai trăim în frica de condamnarea lui Dumnezeu. Oricât de mari ar fi păcatele noastre, Dumnezeu ne promite că putem fi iertaţi complet prin sângele lui Hristos vărsat în locul nostru.

Este vestea bună că nu trebuie să mai fim împietriţi de frica de a fi respinşi, clădindu-ne şi apărându-ne reputaţia, deoarece putem cunoaşte bogăţiile acceptării eterne a lui Dumnezeu prin dreptatea perfectă a lui Hristos, care este socotită a fi a noastră prin credinţă.

Este vestea bună că nu mai trebuie să continuăm să trăim şi să ne simţim ca nişte orfani spirituali neiubiţi de nimeni, întrucât acum putem cunoaşte confortul lui Isus Hristos ca un milostiv frate mai mare al nostru, cel care  a fost “în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15).

Este vestea bună că, deşi noi ne putem supăra şi să Îl nemulţumim pe Dumnezeu din pricina păcatului nostru, nu putem face nimic să Îl facem pe Tatăl Ceresc să ne iubească mai puţin şi nu putem face nimic să Îl facem să ne iubească mai mult. Dragostea în Hristos a lui Dumnezeu pentru noi este aceeaşi dragoste eternă pe care a avut-o dintotdeauna pentru singurul Său Fiu. Pentru că suntem copiii Săi, Dumnezeu promite să folosească toate încercările din vieţile noastre nu pentru a fi pedepsiţi, ci pentru binele nostru, pentru a ne ajuta să creştem şi să ne maturizăm în tot ceea ce El ne-a proiectat să fim (Evrei 12:10).

Este vestea bună că oricât de singuri ne-am simţi în această viaţă, oricât de mulţi oameni ne-ar părăsi, noi putem avea parte întotdeauna de comuniunea Duhului Sfânt care promite să nu ne lase şi să nu ne părăsească niciodată (Evrei 13:5). Dragostea Sa pentru noi este veşnică; El ne promite că va duce la bun sfârşit, în ultima zi, în ceruri, lucrarea pe care a început-o în noi (Filipeni 1:6). Între timp, el promite să vină alături de noi pentru a ne mângâia, pentru a ne încuraja şi pentru a ne transforma prin toate încercările noastre. El promite să fie alături celor cu inima înfrântă (Psalmul 34:18).

Este vestea bună că oricât de intensă ar fi lupta noastră din prezent cu păcatul, noi nu mai trebuie să fim robiţi de dominaţia păcatului asupra vieţilor noastre. Deşi influenţa păcatului va fi întotdeauna cu noi, dominaţia păcatului asupra vieţilor noastre a fost distrusă prin cruce (Romani 6). Este vestea bună că noi putem fi, în sfârşit, eliberaţi de acel păcat care ne-a ţinut în robie pentru un timp atât de îndelungat.

Este vestea bună că, într-o zi, toate luptele noastre se vor încheia şi Dumnezeu ne va aduce acasă, în rai. Suntem acum pelerini care trec printr-un ţinut care nu este al nostru, în drum spre casă, Oraşul Ceresc (Bunyan 1872a)—un loc unde Dumnezeu promite că ne va şterge orice lacrimă din ochi. El promite că va face toate lucrurile noi. Noi vom fi înnoiţi atât în suflet, cât şi în trup. Toată creaţia va fi înnoită. El promite că în cerurile noi şi pe pământul nou nu va mai fi moarte, sau doliu, sau plâns sau durere, pentru că vechea ordine a lucrurilor va trece (Apocalipsa 21:4).

Pe măsură ce începem să ne concentrăm asupra acestor promisiuni ale lui Dumnezeu, trebuie să le dăm voie să ne conducă spre persoana lui Isus Hristos în închinare. Aceste bogate promisiuni trebuie ca, de acum înainte, să treacă de la minţile noastre către inimi, până ce acestea se înflăcărează cu o dragoste înnoită pentru Dumnezeu. Cum se întâmplă acest lucru?

Tot ce cere Dumnezeu este ca noi să ne apropiem de El în pocăinţă şi în credinţă prin crucea lui Isus Hristos. Pentru că aici, în acest loc al păcătosului, a ales Dumnezeu să ne ridice şi să ne schimbe în asemănarea lui Hristos. Este locul păcătosului la care vă invit să veniţi.

Într-o zi, Isus a întâlnit o femeie foarte însetată la o fântână din Samaria. El ştia că setea ei a dus-o în braţele multor bărbaţi de-a lungul anilor, dar tot era foarte însetată. Isus ştia că setea ei era mai mult decât fizică. Isus i-a spus, “Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o dau Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o dau Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4:13-14).

Mai târziu, la un mare ospăţ evreiesc, Isus se adresează mulţimii cu voce tare, “Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.” (Ioan 7:37-38). Prin aceasta, spune Ioan, Isus se referea la Duhul Sfânt.

În numele lui Isus vă chem pe voi, cei însetaţi, să vă întoarceţi de la idolii voştri, de la toate fântânile voastre sparte (Ieremia 2:13) şi să începeţi să beţi din fântâna care este Hristos. Această fântână nu secătuieşte niciodată. Aici sunt izvoarele transformării, reformării şi revenirii personale, bisericeşti şi culturale.

Vă promit, în autoritatea cuvintelor lui Isus, că dacă veţi continua să veniţi la Hristos în umilă pocăinţă şi credinţă, nu numai că vă va fi stinsă setea, dar râuri de apă vie vor curge prin voi, nu doar de dragul vostru, ci de dragul lui Isus şi a Împărăţiei Sale.

Pe măsură ce răspundeţi, gândiţi-vă în rugăciune la cuvintele scriitorului de imnuri din secolul al XIX-lea, Horatius Bonar, “Aud vocea lui Isus spunând, Iată, îţi dau gratuit apa vie. Însetatule, apleacă-te şi bea şi trăieşte” (1990:304).

________________________________________________________

Steve Childers este preşedintele “Avansării globale a Bisericii”, o lucrare inter-denominaţională care oferă instruire, consultanţă şi resurse pentru întemeietori de biserici, pastori şi misionari din întreaga lume. Prin conferinţele şi seminarele pe care le-a ţinut, a instruit lideri creştini din mai bine de treizeci de ţări reprezentând peste o sută de denominaţiuni şi agenţii misionare. Din 1993, el a instruit sute de pastori şi lideri creştini în Coreea şi peste o mie două sute de misionari în Japonia. Steve este, de asemenea, şi profesor de teologie practică (din 1995) şi directorul programului doctoral la Seminarul Teologic Reformat din Orlando, Florida, unde predă întemeierea de biserici, misiuni, evanghelism şi formare spirituală. Este un lucrător hirotonisit al Bisericii Prezbitariene din America, lucrând în două biserici (urbană şi suburbană) ca pastor timp de cincisprezece ani.

Formarea sa educaţională include masterate de la Seminarul Legământului din Saint Louis şi Şcoala Evanghelică “Trinity” din Chicago şi un doctorat de la Seminarul Teologic Reformat din Orlando. Steve a făcut şi studii doctorale în misiunea globală la “Fuller Theological Seminary’s School of World Mission” din Pasadena, California.

Steve şi soţia sa, Becky, trăiesc în Orlando, Florida, şi au trei fiice.

Referinţe citate

Bonar, Horatius, 1990, “I Heard the Voice of Jesus Say.”  In Trinity Hymnal.  p. 304.  Philadelphia, PA: Great Commission Publications.

Bunyan, John, 1872, a “The Pilgrim’s Progress.” In The Complete Works of John Bunyan.  Illus. ed.  Pp. 85-245.  Philadelphia, PA: Bradley, Garretson & Co.

Childers, Steven Lee, 1995, “The Transforming Power of the Gospel.” Reformed Quarterly 14(3):6-17.

Cowper, William, and John Newton, 1990, “O for a Closer Walk with God.” In Trinity Hymnal.  p. 534.  Philadelphia, PA: Great Commission Publications.

Edwards, Jonathan, 1984, The Works of Jonathan Edwards.  2 vols. Carlisle, PA: Banner of Truth.

Keller, Timothy

   1998 The Content of the Gospel.  Unpublished manuscript.

   1999 Preaching the Gospel in a Post-Modern World. Unpublished manuscript.

Luther, Martin,1957, “Ninety-Five Theses.”  C. M. Jacobs, trans. In Luther’s Works.  Helmut T. Lehmann, gen. ed.  Vol. 31.  Pp. 25-33.  Philadelphia: Muhlenberg Press.

McCheyne, Robert Murray, 1947, Memoirs of McCheyne: Including His Letter and Messages.  Andrew Bonar, ed. Chicago: Moody Press.

Owen, John ,1965-68,  The Works of John Owen. 16 vols.  William H. Goold, ed.  Carlisle, PA:  Banner of Truth.

Packer, James I., 1971, Knowing God.  Downers Grove, IL: InterVarsity.

Ridderbos, Herman N.,1974 Paul: An Outline of His Theology.  Grand Rapids, MI: Eerdmans.

Schaeffer, Francis, 1971, True Spirituality.  Wheaton, IL: Tyndale.

Stott, John, 1986, The Cross of Christ. Downers Grove, IL: InterVarsity.

The Westminster Confession of Faith: The Larger and Shorter Catechism, 1976, The Publications Committee of the Free Presbyterian Church of Scotland.

Whitefield, George, 1976, “The Method of Grace.” In George Whitefield’s Sermons.  Vol. 2.  Pp. 108-122. New Ipswich, NH: Pietan Publications.

Cu permisiunea autorului de a traduce şi posta acest articol pe "despreisus".